Fiecare avem Marea noastra . Orizontul nostru interior. Viata noastra, cu bucuriile ei mai mari sau mai mici.
Viata este ultimul lucru pe care ai vrea sa il pierzi. Pare o axioma . Si uite cum filmul lui Amenabar, incununat de un Oscar te face sa te intrebi daca nu cumva, inaintea vietii chiar, demnitatea felului in care poti supravietui este de fapt, ultimul lucru pe care ai accepta sa nu il mai poti avea .
Privind in jur constatam cat de numerosi sunt oamenii care traiesc fara demnitate. Care fac nenumarate compromisuri, doar pentru a avea si foarte rar pentru a fi. Abia cand un accident sau o boala iti reduce drastic demnitatea de a fi intelegi poate, cat de jalnic e sa traiesti fara libertate si fara demnitate. Filmul, care mi-a generat aceste reflexii nu e metaforic. El descrie doar cum un om paralizat, dar excelent ingrijit se lupta pentru libertatea definitiva. Aceea de a fi eutanasiat. Si argumentele lui te pun pe ganduri. Proiectul eroului e acela de a-i scuti pe cei dragi de povara existentei sale, pe care o socoteste inutila, desi aceasta nu e de loc lipsita de spiritualitate si efecte asupra celorlalti. Drept e ca nu putem vorbi despre libertate fara viata, asa cum spune predicatorul din film. Dar si viata, in conditiile unor limitari severe, pare si este greu de acceptat.
Discutia nu este aici , legata de dreptul de a renunta la viata, atunci cand ea e greu de trait, ci de a nu trai fara rost.
Cati oameni fara libertate sau fara demnitate nu staruie insa, in a dori sa existe ? Doar pentru ca existenta li se pare ceva obligatoriu si nicidecum un proiect ?!?
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
